La Durău
Drama e şi ea în vacanţă. Stagiunea noastră are şi un sfârşit, repetitiv în fiecare an, la începutul lunii Iunie. Atunci toate se calmează după nebuna lună Mai, plină de repetiţii, ore de nesomn, planuri desenate pe hârtie, aşteptări, curiozităţi şi pasiune. Apoi e linişte. După, însă începe marea plictiseală lăsată în urmă de excesul de zel. Dintr-o dată nu mai ai ce face, ai prea mult timp de omorât şi prea puţine idei. Aşa că 2 -3 zile undeva, plecaţi de nebuni (aproape… cu mama Ella şi tata Ovidiu nu prea ai cum să pleci de nebun) prin ţară, sună a idee.
În spiritul Drama şi al preumblărilor noastre, cu cheful şi dorinţa de a omorî într-un mod de neuitat timpul, ne-am luat inima-n dinţi şi ne-am aruncat în autobuzul, ud de codul galben, care ducea spre Durău. Sacii de dormit îşi duceau respiraţia regulată lângă corturile strânse în cala autobuzului suspinând, uneori, îngrijoraţi cu toţii, de vremea de afară.
” Ce părinţi nebuni trebuie să avem de ne lasă pe vremea asta la munte, în cort.” Spunea cineva…Pornim cu entuziasmul picăturilor de pe geam ce fugeau în vântoasa vitezei. „Nu contează, o să fie fain!”
Ajungem la lacul Bicaz şi vedem minunea… Soare! Şi a fost Soare. Durăul parcă ieşea din graficul codului, undeva atemporal şi aspaţial. UNDEVA… cu soare…
Ajunşi acolo corturile au respirat uşurate în adierea vântului de munte, iar noi ne-am echipat corespunzător. Timpul a început să curgă, parcă pentru a ne râde în nas, căci minutele treceau nesimţite. Aşa ne-am regăsit la 12 noaptea, cântând (fals) în codru în stilul nostru, melodii de la Vama Veche, Pasărea Colibri, Pheonix , etc.
Apoi am privit stelele aşa cum arată ele, pudicele, fără lumina reflectoarelor din oraş. Acasă, ca şi în alte excursii, scârţâitul leagănului ne-a spus poveşti şi a râs împreună cu noi la bancurile domnului Sârbu.
A doua zi ţăcănitul ascuţit al polonicului trântit în oala de lapte a ridicat cabana din temelii iar corturile gemeau de cuvinte dulci la adresa emiţătorului de sunete.
„- Aaaaaaalex, ia oala de lângă mine că nu ştiu ce-ţi fac!!
– Bună dimineaţa şi ţie.”
Apoi a fost urcuşul de o oră jumătate până la cascada Duruitoarea. Un drum prin pădure foarte greu, dar frumos. Cele mai frumoase erau momentele când prietenii noştri necunoscuţi care se întorceau de la cascadă ne spuneau timpul:
„Mai aveeeţi vreo oră .O ooorăă?
jumătate de oră. Chiar, deja??
7 minute. OO, daaaa!!
3 minute. Câât? Hai să fugim!!”
În pădure toţi eram prieteni când ne susţineam moralul unul altuia. Şi Drama a experimentat senzaţia, când, la întoarcere vedeam cum chipurile din faţa noastră se luminau subit: „10 minute? Atât?”. Ce plăcere!
La cascadă s-a lăsat cu papa. Papa şi fluturi. Fluturi îmblânziţi… sau sinucigaşi căci stâteau chiar si un minut pe mâna sau obrazul unei persoane, în căutarea lor disperată după mâncarea zeilor. Din păcate noi nu aveam ceea ce visele lor cerniseră.
Seara s-a lăsat cu ceva mici şi poveşti de groază regizate la care ţipam îngrozitor, bancuri şi jocuri, poveşti reale şi filozofeli în jurul leagănului în care stăteau ca sărmăluţele câte 5 sau 6 oameni. Am putea spune că am intrat puţin şi în mintea copiilor: pistoale cu bile, pistoale cu apă, curcubee, şotron, modelino din făină… Proprietara avea să se mire puţin a doua zi văzând şotronul desenat cu cărbune pe cimentul din spatele casei.
Asta pentru că ne era dor… asta pentru că suntem Drama şi nici o formalitate nu ne poate opri să facem ceea ce ne este dor să facem…
Şi astfel s-a creat atmosfera… A fost scurt, prea scurt. O să mai fie cu siguranţă. Acesta a fost abia începutul. Totuşi a meritat… cus life’s worth living…
Lauriandramaclub's Blog 