Trupa de teatru a elevilor CN ”A.T.Laurian”, Botoșani

Posts tagged “Trofeul

Trofeul „Lyceum” 2010 e la Drama!!!

Trofeul Festivalului de teatru pentru elevi, Lyceum, e acum la noi. Bravo Drama! Spectacolul Croitorul de Sl. Mrozek a convins!

Maria, mascota noastră!!!

Alte impresii AICI.
Alte foto de la Razvan chirila, AICI!

Publicitate

Poezia emoţiilor

De fiecare dată când Drama Club are spectacol se petrec aceleaşi nelinişti pe care ei le guvernează cu metodele lor. Înainte de spectacol e freamătul, e colocviul, e stingerea emoţiilor…
inainte-de-spectacol-1

Se pun întrebări, se aud idei, ideile dansează în capul lor până li se pare că nu mai pricep nimic.

inainte-de-spectacol-2

Ela şi Ovidiu salvează, de fiecare dată situaţia şi toată lumea se calmează.

inainte-de-spectacol-3

Toată lumea, mă rog, mai puţin unii…

Apoi e CLIPA… Clipa de farmec, clipa de splendoare…

ferma-la-iasi-2009

După spectacol emoţiile sunt de alt tip…Un amestec de eliberare, dar şi de aşteptare înfrigurată: oare A PLĂCUT??

dupa-spectacol-3

dupa-spectacol4

Un sentiment amestecat de satisfacţie complicată cu amăreală. Glumele nu se exclud insă.

dupa-spectacol6

Poate că mulţi se întreabă cum primesc cei de la Drama o victorie…

Ei bine, nu sar pe pereţi.

dupa-spectacol-13

Sunt mai degrabă stingheri, mai degrabă obosiţi…ASTA A FOST TOT?

Ei, hai, zâmbiţi şi voi puţin, spectacole vor mai fi…

zambet

Poza de grup…

zambet-2_

Postat de prof. Elena Agachi


DRAMA CLUB LA IASI- AM LUAT TROFEUL

Am plecat vineri la 8 fix de la Laurian plini de gânduri şi de emoţii, de dorinţe şi aşteptări. Urma să jucăm la 14.40. Excursia a fost, într-o frază, cea a regulilor încălcate. În autocar (lucru care nu ni s-a mai întâmplat)… “vă rog să staţi pe scaun, e dificil să conduci când cineva îţi ţipă în cap, etc etc). Ne-am uitat unul la altul, ne-am comformat (de data asta!). Ajunşi în Iaşi eram “yeeeey!”, ne făceam planuri…”să vezi diseară, party frate! Vine Ovidiu la 12 şi ne scoate în oraş, etc etc.” Ajungem la cazare:

– Aşezaţi-vă puţin că am ceva de vorbit cu voi…

Era o tipă blondă, mică, ridată, super machiată şi insipidă care-mi aducea aminte de sora Ratchet din “Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Dar era o domnişoară Ratchet la vreo 55 de ani aşa, deci nici măcar sexy nu mai era, ci doar sinistră:

– Vreau să ştiţi că aici nu este hotel este cămin (da?? dar noi am plătit camerele!). Aici nu se fumează, nu se bea. Să ştiţi că acum 2 ani am găsit un grup de copii cu O STICLĂ DE BERE PE MASĂ şi nu a fost prea plăcut pentru ei…[în timpul ăsta noi am rămas pironiţi locului. Şi da, aveam senzaţia că este ireal, că tipa aia chiar e scoasă dintr-un roman şi că aşa ceva nu poate exista… Prima tentativă a fost să murim de râs…chiar era de râs scena]. Aşa…şi ultima regulă… toată lumea la ora 9.30 culcarea. [Ei, aici orice urmă de zâmbet a murit pe feţele noastre palide… ochii s-au făcut cât cepele, pumnii s-au strâns şi picioarele au început să tremure.] Lăsaţi  cheile la uşă când ieşiţi.

– Dar de ce?

– Nu aveţi voie să scoateţi cheile internatului în afara incintei.

Urcăm… ne găsim camerele, întrăm, ne buşim în pat fără să scoată cineva vreo vorbă. Zbaang!

Uşa se dă de perete şi intră o tipă care semăna cu o asistentă de spital :

– Daţi imediat jos bagajele de pe cearşaf că le murdăriţi şi abia le-am spălat.

Iese ca un fulger fără ca noi să apucăm să-i spunem vorbele de dor (căci nervii nu mai ţineau). Uşa rămâne deschisă… de ce să se mai obosească a o închide. Ne adunăm şi vorbim…stabilim împreună că dacă nu se poate plecăm de la 9 şi până dimineaţa celei de-a doua zi nu mai venim.

Cu toţi dracii ăştia ajungem noi, într-un final la singura repetiţie pe care o aveam, cu o oră înainte de spectacol. Pe scări, o doamnă la fel de înţepată ca Sis R cu un grup de gimnaziu după ea:

– Vă rog, ne lăsaţi să repetăm, noi suntem primii!

– Bun, prima jumătate de oră, după aceeia vrem si noi.

– Mai vedem.

În mod evident repetiţia noastră a constat în fix 3 minute, cât am aranjat umbrele şi intensitatea vocilor pe scenă. Doamna avea nevoie de toată ora pentru al ei “Motan Încălţat”.  Începe piesa: “Revoluţieeee!” Dar ce revoluţie când ai simţit pe pielea ta toată ziua RESEMNAREA????? O revoluţie palidă, ciudată, parcă lipsită de fond…” Eh la naiba, o să trecem şi peste asta!” Piesa a fost bună, dar s-a văzut teribil, pentru cei care o văzuseră de mai multe ori, că intensitatea lipsea.

Am mers apoi la masă, deja lucrurile se mai calmaseră. Veniseră mami şi tati (Ella şi Ovidiu) şi deja nu mai eram “nişte bieţi puşti”. Aşa urăsc sistemul asta românesc comform căruia daca nu ai peste 20 de ani nu se uită nimeni la tine! În fine. Stabiliserăm cu cei de la “receptie” (rescpectiv body-guardu-ul Sisei R) că ieşim la 10 însoţiţi de cei doi maturi şi că o să ajungem în jur de 4. De la 6 la 10 am avut o tentativă glorioasă de a cumpăra o sticla de vin, pe care dintr-un exces de adrenalină am cumpărat-o.  Ideea e că fix vis-a-vis de internat era Poliţia.  În stanga undeva era armata, iar internatul nostru semăna cu o închisoare cu poarta sa din fier masiv şi cei 4 dulăi uriaşi care o păzeau. Am băut sticla de vin într-un alt exces de adrenalină, în 3 minute, într-un colţ (eram 4 oameni). În alea3 minute au trecut pe lângă noi 2 poliţisti din care unul din ei cu un câine lup enorm la piciorul drept. Efectiv mă simţeam ca la armată. Apoi a mai fost şi episodul cu uşa pe care se presupunea că am fi stricat-o şi pe care, trebuia evident să o plătim… etc etc…

La 10 au venit Ela şi Ovidiu şi ne-au scos în oraş cu condiţia să rămână cu noi în internat până dimineaţă. Ei… de aici începe partea frumoasă…

Înainte de a ajunge Ela, mama m-a sunat să mă anunţe că am câştigat trofeul. [A fost nebunie curată!] Şi ca să ne mai spună ca aveam să mai jucăm odată a doua zi. A căzut ca un fulger vestea, căci noi speram la o noapte nedormită. Nu mai avea nimeni niciun chef să mai joace, mai ales în condiţiile propuse (adică pe o scenă mai mică decât scena noastră din Aula Magna, fără decor, fără lumini, doar cu muzica). Dar dacă şi Ela şi Ovidiu erau de acord, nu mai era ce face…

Am ieşit deci, uşurel  pe poartă la ora 9 în grup, frumos, pe stradă. Ela a luat frumuşel cluburile la rând să vadă dacă a mai rămas vreunul neînchiriat. Între timp noi am rămas cu tăticul nostru cel responsabil în parc. Ei, să vezi acolo dezlănţuire de nervi… Samuray-ul este un joc de eliberare. Prin două mişcări de braţe ţinteşti adversarul şi îi trimiţi energie. La aceste gesturi se mai adaugă şi un strigăt de „HA” care în seara aceea a sculat toate ciorile din somn. Şi Forţa s-a dezlănţuit până pe la 12.30 când, îngheţaţi de frig am aflat de la Ela că toate cluburile erau închiriate. Dezolare…

– Măi, dar hai să încercăm totuşi în clubul acela micuţ pe care l-am văzut lângă cantină, poate s-a eliberat.

Mergem…era plin, totuşi am intrat… era plin, DAR la stânga mai era un culoar… şi după culoar un separeu şi separeul era goool. Eurika!!! Dezlagare! Libertate! Eurika!! 

Dans, băutură, tutun, muzică, totul la discreţie, noi între noi. Am fost incredibil de norocoşi. A fost distracţia de pe lume (pe un gen care multora dintre noi nu ni se potriveşte, dar în momentul acela chiar nu mai conta absolut nimic decât libertatea de mişcare). A fost absolut genial ca după toaată ziua pe care am avut-o să găsim clubuşorul acela. Nimic din ce ar fi putut însemna piedică nu m-a oprit să mă distrez. „Fumul, muzica? Ce mai conteaza?? Am venit aici să ne distrăm…asta o să facem!”

La ora 2 fix Mami şi Tati îngrijoraţi ne-au scos afară :

– Mâine avem spectacol, trebuie să dormim măcar puţin.

Cu toate astea tot ne-am mai plimbat puţin, pe jumătate ameţiţi, înainte de a ajunge în camere. Acolo toată lumea a fost în camera lui. Ela şi Ovidiu au dormit şi ei cu noi. Înainte de „stingere” au trecut, efectiv ca doi părinţi, prin fiecare cameră cu ultimele instrucţiuni:

– Să dormiţi că mâine avem zi grea. Dacă sunt probleme, sunem în 109. Noapte bună!

They are sooooo sweet! And we sooooo love them! Bineînţeles vorba multă dragă omului şi aşa am adormit undeva pe la 4. La 7 scularea. Mămica bate-ncetişor la uşă:

– V-aţi trezit?

– Hmmm…

– Hai scularea că la 8 trebuie să fim la masă.

Toată lumea echipată părăseşte la orele 8 trecute-fix (puţin mai trecute) incinta internatului. A ajuns şi mama, care aflând de la Ela aproape totul, a făcut în aşa fel încât să se asigure ca tot Colegiul National (organizatorul) să ştie cât de prost primiţi am fost. Pe drum spre liceu fiecare se gândea la tâmpenia care va ieşi în condiţiile ăn care toată lumea era mahmură şi nedormită…

„Am făcut-o şi pe asta!” Am spus uşuraţi, cu trofeul în mâini,  după ce am terminat şi reprezentaţia de la Colegiul Naţional, care în mod surprinzător a fost mult mai bună decât cea din ziua concursului. [Da! Acum era revoluţie!] Şi am ieşit pe la 12 la plimbare. Autocar aveam la 18. Ce să facem? Ce să facem?

Mc, ingheţată, plimbare, pe la 2 am ajuns şi noi în Unirii (unii dintre noi erau acolo de la 13). Câteva Flash-Mob-uri, ceva Samurai, toate astea au fost de ajuns să atragă atenţia serios asupra noastră. S-au făcut pozo sau filmuleţe, am devenit vedete pentru câteva minute. Am făcut „show în Piaţa Unirii”. Lângă noi, două chitări ţineau ritmul. Pe la 3, plictisiţi şi înfriguraţi ne-am apropiat de ei. Şi am început, desigur…să cântăm.

Să vezi în piaţa unirii 35 de oameni strânşi în jurul a două chitări cântând împreună o melidie oare care, este o imagine. Din nou aparate în jur, din nou spectatori, a contat? Nu, atâta timp cât noi ne simţeam bine. Scopul nostru era acela de a pierde timpul nu de a atrage atenţiadar… A fost cred  pentru noi, dar mai ales pentru cei doi băieţi,  un moment cu adevărat special. A fost superb. Am fost afoni, total afoni, dar nu a contat. A fost frumos.

Mai este un amănunt de povestit, care a avut rezonanţă mai ales pentru mine… în Piaţa Unirii este un câine pe care toată lumea îl ştie. E mare şi feroce ca un lup. A sărit de câteva ori la copiii de ţigani care aruncau cu pietre spre el. Mi-a fost milă. M-am apropiat şi l-am mângâiat. Se pare că puţină lume a avut curajul să facă asta, căci această mângâiere pentru el a fost cu adevărat importantă. Odată cu mine au mai venit fetele, dramistele şi l-au dezmierdat şi atât ne-a trebuit… A mers cu noi, ne-a condus… Pe drum a trebuit să trecem printr-un gang. În faţa sa erau 3 câini mari, care începuseră să latre. Protector, lupul nostru a ţinut câinii departe, ferm. Am trecut cu toţii prin gang, dar pe el nu l-am mai văzut urmându-ne. Ultima dată când m-am întors să îl privesc, el era întors cu spatele la noi şi continua să ţină câinii departe. M-am induioşat… am nevoie de un caine!

Am fost apoi şi am mâncat şi am pornit spre autocarul care ne-a adus teferi acasă. Am fost total deconectaţi de lume vineri şi sâmbătă. Şi acum mi-e greu să mă obişnuiesc cu faptul că mâine am şcoală…pare ireal. Stăteam şi mă gândeam că astfel de excursii nu se uită. Şi mă mai gândeam că am mai mers cu mai mulţi, cu Drama încărcătura emoţională e întotdeauna alta, pentru că în centru este actul artistic. Noi mergem acolo să ne distrăm, da, e adevărat. Dar pentru asta muncim din greu luni întregi din timpul nostru liber. Pentru că ne place, pentru că putem, pentru că nu putem să ne imaginăm viaţa de liceu fără Drama.

” Să ştiţi că dintre toate generaţiile de până acum, voi sunteţi cei mai uniţi.” Drama Club implineşte în luna octombrie a anului acesta 10 ani. Asta e ceva…

 În fine…chiar mă bucur că a fost. I needed that… şi vom mai merge cu prima ocazie.

P.S. Filmuleţe şi poze când am să mai pot!